Germania va adopta o lege a integrării

Pentru că știm prea bine că nu în multe țări europene a funcționat integrarea migranților în societatea majoritară, pentru că atât de mulți est-europeni se tem de refugiați și migranți, pentru că Germania a reușit integrarea străinilor mai bine decât alte țări pe care le cunosc, am tradus aici textul publicat pe situl oficial al guvernului Germaniei la 14 aprilie 2016, la adresa https://www.bundesregierung.de/Content/DE/Artikel/2016/04/2016-04-14-pressekonfernz-merkel.html , care prezintă principiile care vor sta la baza legii integrării, prima de acest fel în istoria Republicii Federale Germania. Dacă copiii și nepoții turcilor, calabrezilor, grecilor, sârbilor și croaților veniți în Germania ca muncitori necalificați în urmă cu patru – cinci decenii s-au integrat atât de bine fără o lege care să le ceară explicit acest lucru, interesant va fi să vedem cum vor decurge lucrurile pe o bază care promite să fie foarte clar enunțată.

Iată textul:

Coaliția guvernamentală a inițiat la 14 aprilie măsuri pentru integrarea azilanților și combaterea terorismului. Cancelara Merkel consideră faptul că toți membrii coaliției au căzut de acord asupra punctelor esențiale ale acestei legi drept un mare progres în dezbaterea cu privire la refugiați. Anunțul a fost făcut de doamna Merkel la o conferintță de presă în prezența vice-cancelarului Sigmar Gabriel (SPD) și a președintelul partidului CSU, Horst Seehofer. Noua lege are ca principiu ”a promova și a pretinde” (”fördern und fordern”).

Cancelara a accentuat că noua lege prevede acordarea de ajutor refugiaților care se află deja pe teritoriul Germaniei, dar că aceștia vor avea în schimb obligații de îndeplinit. Se plănuiește facilitarea educației profesionale și accesului la piața de muncă, dar și a accesului la cursuri de integrare. Obligațiile în ce privește integrarea în societatea gazdă vor fi stabilite cu precizie iar nerespectarea acestora va duce la reducerea sprijinului financiar. De importanță majoră este de ”a încerca să integrăm câți mai mulți oameni pe piața muncii”. Hotărâtor pentru aceasta este învățarea limbii germane și calificarea profesională. Persoanelor cu șanse bune de a rămâne în țară li se va facilita accesul la calificări profesionale, dar si cei cu șanse mai scăzute de a rămâne vor putea participa la cursuri de orientare. Nu toți azilanții vor putea rămâne în Germania, a accentuat cancelara, dar probleme negative apar ”când oamenii nu exercită nicio activitate timp de un an și mai bine”.

Merkel a spus că atât azilanții cât și întreprinderile angajatoare vor profita prin crearea acestei legi de un cadru legal sigur. Timp de trei ani, Agenția Forțelor de Muncă nu are datoria de a verifica în prealabil dacă pentru un anumit loc de muncă solicitat de un migrant candidează și un cetățean al țării sau al EU. În timpul calificării, azilanții vor fi tolerați în țară. După terminarea cu success a calificării, azilantul va fi tolerat timp de încă șase luni pentru a-și căuta un loc de muncă. Când își găsește acest loc, îi va fi acordat dreptul de ședere pentru doi ani. Pe de altă parte, ”cine întrerupe calificarea, pierde dreptul de ședere”.

Punctele principale ale legii de integrare vor fi discutate la data de 22.aprilie cu ocazia întâlnirii cancelarei west-germane cu miniștrii-președinți ai landurilor. Guvernul intenționează să decidă asupra adoptării acestui proiect de lege in cadrul întțlnirii de lucru pe data  de 24 mai în Meseberg.

Permisul de refugiat va avea o însemnătate mai mare, refugiații vor fi distribuiți mai egal:

Ministrul federal al economiei, Sigmar Gabriel, a numit planul legii de integrare “un pas istoric”. Legea va arăta migranților veniți în Germania că efortul de a se integra va fi răsplătit. Gabriel a accentuat că Germania nu dorește asimilați cu sila, dar că, dacă noii veniți vor să  se simtă acasă în această țară, ei trebuie să își aducă aportul. Integrarea este dificilă și cere mari eforturi de la migranți, de la societate și de la stat.

Coaliția a căzut de acord de asemenea să dea importanță mai mare permisului de refugiat. In viitor pe baza acestuia migranții vor avea acces la locuri de muncă și la diversele acțiuni de integrare în societate.  De asemenea, coaliția guvernamentală a căzut de acord ca noii-veniți în Germania sa fie distribuiți mai uniform pentru a se evita formarea de focare și concentrări de populație separate de principiile societății majoritare.

(La traducerea de mai sus a contribuit și Cella Pavelescu.)

Continuarea de astăzi, 22 aprilie: Conceptul integrării adoptat de landuri a fost publicat la:

https://www.bundesregierung.de/Content/DE/Artikel/2016/04/2016-04-22-Integrationskonzept.html

Îl voi rezuma în română în zilele ce urmează.

Anunțuri

Istoria ca regres

Comentarii la cuvântarea Anei Blandiana „Istoria ca viitor”

 

Nu se întâmplă des ca un cititor obișnuit să se revolte atât de tare împotriva unui discurs ocazionat de acordarea titlului de doctor honoris causa: rostit de o mare poetă, fondatoarea Academiei Civice și a Memorialului Victimelor Comunismului și a Rezistenței, organizatoarea Școlii de vară de la Sighet, discursul ar fi fost de așteptat să reflecte lumina interioară a scriitorului de talent și rigoarea intelectualului angajat – așa ceva ne-am fi dorit de la Ana Blandiana. Dar nu așa a fost.

De când am citit textul tot stau să mă gândesc ce mă îngrozește mai tare în el și în reacția celor ce l-au aplaudat. M-am decis să îl descos paragraf cu paragraf ca să aflu pentru mine. Nu cred că mulți își vor lua timpul să citească aceste rânduri, dar eu tot le scriu. Cred că Europa va opri valul refugiaților, iar modalitățile nu vor fi omenoase, nu au cum să fie. Vom trăi în spatele gardurilor cu sărmă ghimpată păzite de soldați cu mitraliere, ca în distopii. Cum gândim însă acum despre această problemă ne definește cu siguranță, și e mai bine să purtăm mărturie că unii au încercat câte ceva. La sfărșitul acestor comentarii, ale căror scop este de a incita cititorul la gândire critică, vă propun articole care explică contextul și consecințele unui astfel de discurs.  

Textul integral al cuvântării se găsește la http://revista22.ro/70252941/istoria-ca-viitor.html

AB începe prin a explica de ce are dreptul, ca scriitor, de a vorbi despre istorie, deși nimeni nu ar putea contesta acest drept fondatoarei Memorialului Sighet. Titlul alocuțiunii – Istoria, ca viitor – este inspirat, spune autoarea, de umbrele tulburătoare ale trecutului subiectiv care afectează prezentul și viitorul – așa o fi, căci multe din cele ce urmează sunt cu siguranță rostiri bazate pe trăiri subiective și puțin validate de fapte. Umbrele la care face referire autoarea se răsfrâng din păcate asupra pozițiilor sale în feluri care duc la surprinzătoare reconsiderări de tip tradiționalist. De aici obraznicul meu titlu alternativ pentru aceste comentarii. De asemenea, in textul AB se amestecă idei care nu au întotdeauna legătură logică și informată cu tema tratată: criza refugiaților – pe care AB o vede nu atât ca pericol existențial pentru acești nepăstuiți, ci pentru noi.

Continentul căreia îi aparținem … este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori, spune AB studenților și profesorilor de la Facultatea de Studii Europene – Așa sa fie? O fi Europa mai amenințată decât în timpul multelor invazii și războaie de-a lungul istoriei sale, decât atunci când turcii asediau Viena, decât în timpul războaielor mondiale de pildă, sau a războiului rece?

Tonul alarmist este relativ moderat încă, urmează constatarea relativ banală că istoria este o înșiruire de crize și că fiecare criză aduce cu ea și o șansă de rezolvare. Apoi însă, un crescendo:  

Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile … ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului…

Cine pune sub semnul întrebării toate principiile europene? Extrema dreaptă? Extrema stângă? Cetățenii moderați din vest nu își pun această întrebare, cetățenii din est da? Sau numai ideologii? Subiectul discursului este fără îndoială criza refugiaților, dar ce legătură are aceasta cu goana irațională a profitului și progresului, din care Europa trebuie să se oprească pentru a o rezolva? Cum a dus goana profitului în Europa la criza refugiaților? (Asad a fost și este sprijinit de Rusia, războiul din Iraq a fost pornit de SUA fără acordul Europei, cu excepția Marii Britanii și a … unor țări est-europene.)

Timpul … dă tot mai mult senzația unui mixer care … amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor.

De ce acest ton alarmist? Ce etapă se încheie acum? Cea fără refugiați? Dar refugiați au mai fost, cu sutele de mii: la începutul și sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai de curând în războaiele din fosta Yugoslavie. Acum sunt alții, din alte culturi, e drept, dar să fi devenit noi atât de incapabili încât să ne temem că ne vor decima la noi acasă?

Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Da, atacurile terorist-islamiste din 2001 încoace sunt tragedii, distrug vieți, semănă frica. La fel au făcut-o și atacurile brigăzilor roșii în Germania și Italia anilor 70, ale armatei de eliberare irlandeze în Marea Britanie a acelorași ani: am vorbit oare și atunci despre sfărșitul civilizației noastre?

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume.

Cine crede că lumea noastră se sfârșește? Tinerii care umplu cafenele, sălile de spectacole și stadioanele, turiștii care umplu orașele, aeropoartele și gările  – chiar dupa Barbacane si după atacurile de la Bruxelles. O fi având publicul tânăr care a ascultat-o și o citește pe AB senzația că este la sfărșit de sezon? Eu i-am întrebat pe unii tineri, chiar pe unii ce trăiesc la Paris și la Bruxelles, am întrebat și pe alții, mai copți: răspunsul este NU.  Un alt public, improbabil nostalgic după cine știe ce epoci idealizate, poate.  

Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori, ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.

Oops, ar zice englezul, aici e aici! Ni se spune acum de ce autoarea crede că ne vom sfârși: (i) nu mai credem în zeii proprii (știu ce a spus Nietsche, dar o fi asta valabil pentru toți ortodocșii, catolicii, protestanții (care de curând au umplut imensa piață a Vaticanului în întregimea ei), pentru evreii și vechii musulmani ai Europei?) și (ii) ne-am amestecat prea tare cu veneticii de alte etnii, precum și romanii la vremea lor. Cu alte cuvinte, nu ne-am apărat puritatea religiei (a religiilor, dacă e să ne gândim bine, căci nu a fost nicicând una singură pe lume) și nici puritatea rasei. (Am mai auzit asta cândva, într-un un context pe care îl credeam de mult condamnat.)

Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Da, există suburbii ale Parisului și ale altor orașe din Franța și Belgia și Olanda care funcționează ca ghetto-uri și asta duce la ce am văzut zilele acestea că s-a întâmplat la Bruxelles. Exemple de ne-integrare și incompetență a statului, da. Dar ce înseamnă exact aserția că astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, pe care o auzim adesea exprimată și de Nigel Farage, șeful naționliștilor englezi? Nu se vor găsi între acești străini, în afară de foștii colonizați – de la naștere cetățeni britanici ai imperiului și educați în spirit britanic – cărora nu le putem reproșa altceva decât culoarea pielii, mai întunecată ce-i drept – și atâți cetățeni ai lumii care aleg să trăiască la Londra tocmai pentru că este metropola cea mai dinamică și diversă a vestului?

O fi decăzut calitatea universităților britanice de când a crescut numărul de studenți și docenți străini?  O fi decăzut calitatea teatrelor londoneze de când actorii nu mai sunt toți albi și se întaâmplă ca o Ofelie să fie jucată de o indiancă? La fel cu orchestrele, la fel cu marile bănci, dar la fel și cu calitatea serviciilor cotidiene la hotele și restaurante, unde majoritatea angajaților sunt vorbitori multilingvi pe care nu-i găsești între absolvenții școlilor britanice… Ce este rău și reprobabil în acest amestec, doamnă Blandiana?

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. … Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile….

Oops 2, de fapt OOPS mare: Amestecul pare a fi acceptabil dacă cunoaștem autorul: Cezar și Alexandru sunt modele bune, civilizatoare. (Nu sunt împotriva civilizației, afirm sus și tare – și mă bucur că franceza este o limbă latină). DAR de data aceasta, la acest sfârșit de sezon, nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul…. chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic… asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată… puterea devine ocultă…

Cădem aici în teoria conspirației big time: puteri oculte au hotărât, au premeditat, sunt vinovate? Cine ar fi crezut doar acum o lună că vom auzi astfel de aserții de la Ana Blandiana?

Jocul început în turnul Babel a sfârșit mereu prost … Așa să fie? Noi toți suntem doar rezultatul acestui joc … atât de faliți suntem? Care dintre noi este pur, neamestecat? Ce mesaj adresează adresează vorbitoarea publicului său? Că lumea e condusă de puteri oculte și că istoria a dat mereu și dă și acum un greș major?

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși… Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. …

NU: Europa nu pierde: este, dimpotrivă, singurul “imperiu” în care țările cer să fie admise. Dacă pierde ceva, este, mai ales printre tinerii educați ca europeni prin programe precum Erasmus, prin schimburi culturale și școlare, o parte din naționalismul și xenofobia nostalgicilor care regretă o mitică puritate etnică și religioasă – care nu a existat de fapt niciodată. Bună pierdere, aceasta.  Perfectă nu este Europa: ea este un proiect în devenire, prea birocrată, da, cu unele ideale irealizabile, da, cu greșeli, da, căci este construită de oameni, nu de zei. Dar ce alternativă concretă avem?  Hai să punem umărul să o îmbunătățim cât putem, pas cu pas, și pe timp de criză mai ales.

Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală.

Oops 3: rădăcinile Europei cum o prețuim noi acum nu sunt numai creștine, ci greco-romane și judeo-creștine, iar întărirea celor creștine s-a făcut cu prețul multor distrugeri ale civilizației și artei greco-romane. Pașnic și civilizat nu au decurs lucrurile nici mai pe urmă în timpul Europei creștine, să nu uităm distrugerea bibliotecilor Bizanțului de către cruciați, inchiziția, etc.

Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure … Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Din acest pasaj răzbate o privire apocaliptică care m-ar face să iau arma în mână și să lupt pentru apărarea alor mei, dacă ar fi să o cred cât de cât posibilă. Atât de puțină încredere are AB în statul de drept? Atât de puține cunoștinte de statistică? Un million și jumătate de refugiați la aproape 500 milioane de europeni? Chiar dacă nu e vorba de numărul mare ci de fanatismul unora dintre noii veniți care va câștiga în fața necredinței noastre în propriile valori, cum spune AB, opinii atât de apocaliptice nu sunt exprimate în vest decât de purtătorii de cuvânt ai formațiunilor de (extreme) dreaptă. Să nu o fi înțeles eu bine pe AB? Atât de mare să fie prăpastia între ce cred esticii și vesticii de mijloc?

… de libertate răul profită mai mult decât binele. … Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

Răul programat apare din nou. De cine a fost el programat? Cine conspiră împotriva Europei? Vrem să știm și noi!

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. … Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei…, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime.

Oare chiar toți acești oameni obosiți puși pe drumuri de refugiul programat să fie îndoctrinați și fanatizați? Toți în masă, de la bunici în scaune rulante la copii sugari? A avut oare AB curiozitatea sau interesul omenesc de a cunoaște măcar câțiva din oamenii pe care îi descrie astfel? De a cere câteva rapoarte de teren? Animată de generozitatea întoarcerii celuilalt obraz, și-ar fi putut lua timpul să o facă. Pentru a știi cum arată victimele pe care le descrie atât de general și cu atâta siguranță – in absentia. 

În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa.

Incorect: Cartea Drepturilor Omului NU cere Europei să primească pe toată lumea: a se citi articolele ei și a nu se generaliza. A aduce împreună corectitudinea politică, care fără îndoială este o stupidă relaționare la realitatea lumii, cu Declarația Drepturilor Omului este o greșeală logică care poate părea unora chiar de rea voință.

… political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.

La ce se referă AB exact? Este de așteptat să credem orbește această propoziție?

Dar și mai important, ce are de-a face political correctness cu criza refugiaților? Crede AB că oamenii care ajută refugiații, de pildă locuitorii insulelor grecești pe care aceștia debarcă, sau austriecii și germanii și italienii și maltezii care i-au primit în număr mare și se organizează spre a-i integra cât mai rapid, sau portughezii care, deși săraci, sunt de accord să îi primească, o fac din motive ideologice, din ordine care nu se discută, ci se excută? Nu ar putea fi la mijloc chiar și acel spirit creștin internalizat numit de obicei omenie? AB deplânge lipsa pomenirii fundației creștine din tratatele fondatoare ale Europei, dar când spiritul de într-ajutorare propovăduit de creștinism se exprimă în fapte, nu îl vedem ca atare, ci ca political correctness? (Mă grăbesc să afirm că am văzut oameni ne-creștini – evrei, budiști – care ajută și ei refugiații musulmani, iată, există, și nu din cauza corectitudinii politice o fac, nici din creștinism, ci din… omenie.)

… Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. …

Oops 4: aici chiar o dăm în bară: cine interzice sau satanizează astăzi în Europa dragostea de tradiții și obiceiuri, conștiința identității proprii, mândria moștenirii din bătrâni? A văzut AB serbările populare din satele de pe aici, din Austria până în Portugalia, din Scoția până in Sicilia? Muzeele țărănești în aer liber, porturile populare purtate pe stradă sau la operă în zile normale în Bavaria? Respectul pentru patrimoniu? Doar acestea sunt susținute de programe europene, nu-i așa? Se satanizează naționalismul legionarist și fascist, drept e, dar ar trebui să se știe de ce.

Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

Oops 5: din rău în mai rău: Da, familia e bine să fie unită, denunțările în dictatură sunt criminale, dar cum să legăm aceste lucruri din istoria noastră recentă, care ne-a făcut atât de înțelegători față de manipulare, tocmai de intensificarea programelor de creștere a natalității în scopul măririi numărului de europeni ne-islamici?

Cum să promoveze un intelectual model programe de creștere intenționată a populației în scopuri naționalist-etnice-religioase, fie ele și general-europene, în secolul 21? Parcă a mai făcut-o cineva la noi în țară chiar, în timpurile pe care AB le citează și din care am învățat, chipurile, atâtea? Cum de nu vede absurdul acestei propuneri? Ce o orbește? În plus, există cam 8 miliarde de oameni pe această planetă – să creem și mai mulți programatic, doar ca să ieșim în față? Încă ceva: unele din acele cupluri ce nu pot procrea adoptă copii gata făcuți: e și asta o soluție, chiar și dacă copiii cu pricină nu sunt întotdeauna albi.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, …

Terorismul nu este nou pe lume; fără precedent a fost numărul de victime pe teritoriul SUA.

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată,…

Hmm: dar citatul din Thierry Wolton contrazice de fapt generalizarile despre terorismul de sorginte pur religioasă făcute de AB în paragrafele anterioare.  Contradicția continua în paragraful de mai jos.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri.

Păi noi cu cine ținem? Cu Wolton sau cu Malraux? Eu una țin cu Wolton aici.

… de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

OOPS 6: grav, foarte grav: Cum poate avea AB convingerea exprimată mai sus? Cum poate ea știi că imigranții sunt ferm hotărâți să nu se integreze? Că toți au convingeri medievale? Parcă trecuse vremea scriitorului omniscient… Eu una am întâlnit mulți dintre ei în carne și oase, bărbați și femei, doctori, profesori, elevi, studenți la informatică, tehnicieni, mecanici, învățând germana 25-40 ore pe săptămână: o fac oare de dragul de a ne învinge când vine vremea, când o vorbesc fluent? Puteau doar să ne arunce deja în aer și fără a vorbi nemțește.

 Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra.

AB pare să fi întâlnit mai mulți vestici lipsiți de curaj și respect față de cultura lor și rolul lor în lume decât am întâlnit eu în 34 de ani petrecuți în patru țări din vest – sau o fi această aserțiune o simplă presupunere?

Alexandr Soljenițîn constata… „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”.

Așa să fie? Au decăzut universitățile din vest? În ruină totul? Scriitorii, muzicienii, artiștii, oamenii de știință? De ce ne trimitem copiii talentați la acești profesori decăzuți? Să-i ținem acasă la noi, să nu fie corupți de aceste influențe nefaste…

Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator.

In total acord cu AB, consider și eu – și toți cunoscuții mei vestici cu care am vorbit despre acest fapt – total aberantă acoperirea statuilor romane cu acel prilej. Cineva cu exces de zel și-a demonstrat prostia cu brio. Există multe exemple aberante de political correctness – e drept, căci există proști peste tot. Doar că ele nu joacă nici un rol în criza actuală a refugiaților.

Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la  nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva, o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul… printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite, în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Frumos spus: doar greu de rupt noțiunea de suflet de dorința de a sări în ajutor aproapelui refugiat, pe care AB a descris-o adesea ca naivitate și rezultat al manipularii corectitudinii politice și altor rele vestice. Greu de crezut că textul acesta dăromânilor încrederea necesară pentru a se ralia principiilor europene – exagerez eu? Apelul din final atenuează tonul criticii acerbe încercând să îmbuneze cât de cât cititorul. Eu una nu pot fi îmbunată după această revărsare de frică și neîncredere, de generalizări și afirmații neverificate.

.. să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Din păcate, suferința noastră istorică a creat această enormă neîncredere, chiar și în sufletul poetei Ana Blandiana, iar neîncrederea paralizează, nu are cum să ducă la soluții constructive. Din cauza neîncrederii și fricii în ultimele luni noi românii nu am ajutat Europa când aceasta a avut nevoie de noi. Și nu o ajutăm prin discursuri ca acesta. 

P.S. Vă recomand căteva articole pe care le-am citit după ce am scris aceste rânduri și care sunt (1) un contrapunct serios și informat al reacțiilor emoționale care au dus la discursul negativ rostit de AB: Remus Florescu – Problema celor 20 de milioane de musulmani europeni. Cine sunt, de unde au venit şi de ce se radicalizează
(2) o analiză logică, chiar dacă dură, a consecințelor nefaste ale celor spuse, chiar și fără intenție, de AB: Marius Toma – Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu
(3) un articol care, pe lângă analiza atât de bine scrisă a consecințelor unui astfel de discurs, aduce cu el și speranța că el va deschide un dialog la Universitatea Babeș-Bolyai. De fapt, autorii (1) și (3) sunt cadre didactice acolo: Cornel Vâlcu – Dubios Ana Blandiana vorbea – sau despre multiculturalismul exclusiv(ist) al UBB

Intâlnire cu xenofobia

Irina Teodorescu, scriitoare de limba franceză, invitată săptămâna trecută la Salonul cărții de la Paris, a fost interpelată pe stradă de un lepenist vârstnic și trimisă înapoi în țara ei de origine. Lepenistul a auzit-o vorbind cu accent străin, și nu i-a plăcut treaba. Întâmplarea a fost relatată de un prieten francez al scriitoarei, revoltat, rușinat.

Și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător în Lexington Massachusetts, la câteva săptămâni după atacul asupra turnurilor gemene din New York. Vorbeam cu mama românește într-un magazin, și un bătrân furios ne-a ordonat să vorbim englezește, că doar ne aflăm în America. Nici mama nici eu, mai degrabă blonzie, nu am putea fi ușor confundate cu teroriști arabi, și nici Irina, cu siguranță. Dar venim din altă parte, pentru xenofobii vestici suntem străine.

Ce nu înțeleg xenofobii noștri de-acasă, care acuză acum cu spume la gură multiculturalsimul și toleranța vestului, cauza tuturor relelor ce se abat acum asupra lor, este că ura față de străini, odată instituționalizată de Le Pen, Farage, Trump sau AfD, nu se va limita doar la sirieni, irakieni și afgani, etc.

Avem noi pielea alba, suntem noi crestini, dar accent tot avem, străini pentru ei tot suntem. Se va revărsa ura și asupra noastră, cum i s-a întâmplat Irinei. Dacă a trăit această experiență o scriitoare de limbă franceză, cu premii franceze și copii francezi, sau una ca mine, care arată ca o anglo-saxonă sadea, de ce nu și sutele de mii de muncitori români în străinătate?

Făcând jocul partidelor xenofobe, repetându-le ideile și cântându-le în strună când deplângem laxitatea vestului, ne săpăm singuri groapa. Gândiți-vă. Nu o fi având și toleranța asta vreun avantaj?

::::::::::

Despre Irina Teodorescu citiți aici în franceză și aici în germană. Am scris și eu despre un aspect al cărții ei „Les étrangères” pe situl memoria.ro.

A face diferența

Ieri după-amiaza, la numai câteva ore de șocul produs de atentatele de la Bruxelles, cercul de voluntari din localitatea mea bavareză a primit un mesaj de la unul dintre organizatori: un vecin vrea să înființeze cu refugiații de aici un cerc de grădinărit, să facă împreună o grădină de legume de ale cărei produse să se bucure atât localnicii cât și refugiații: cere donații de unelte de grădinărit. Alt vecin caută o locație pentru un atelier de reparat biciclete, tot pentru a da de lucru refugiaților în așteptare. (Vor fi acceptați, vor fi trimiși acasă, nu se știe încă.)

Cele două ore de conversație de după amiază au avut loc în incinta bisericii evanghelice, cu patru profesoare voluntare și elevi în majoritate bărbați.

Oamenii aceștia nu se dau bătuți. Nu se tem, nu generalizează, tratează străinii de la caz la caz. Fac diferența între teroriști  și refugiații care și-au părăsit țara pentru a se salva de ei.

Cum și când vor ajunge și unele din cunoștințele mele din România să facă această diferență? Nu gândesc nici toți cei de aici la fel ca voluntarii din cercul meu, să nu exagerăm.  Ce trebuie să se întâmple, ce trebuie învâțat și cum pentru a pricepe că integrarea este singura cale de acum încolo?

A funcționat mai bine integrarea și până în Germania decât în alte țări: de cercetat de ce.

Unde-s mulți puterea crește

Am făcut o pauză cu notațiile mele despre experiențele cu refugiații din Bavaria, din mai multe motive. Cel mai cumplit a fost cel de ieri, atacul terorist de la Bruxelles.

În fața ororii rămâi întăi mut, te gândești la victime și la cei care i-au iubit, te gândești că ai tăi sau tu însuți ai fi putut fi in locul lor, că atacuri ca acestea se pot repeta oriunde, că ești muritor și tu și cei dragi, că nu vrei să sfârșești sfârtecat de explozii.

Apoi te gândești că fiecare atac ne va învrăjbi mai mult, pe cei ce încercăm să apărăm societatea deschisă și pe cei ce încearcă să o distrugă, că vom pierde curajul, că ne vom da bătuți, că ne vom retrage undeva după garduri înalte apărate de mitraliere, că vom sfârși ca în distopiile pe care le cunoaștem din literatură, nu trebuie să dau exemple, le-ați citit.

Cu cât e mai mare frica, cu atât mai paralizați devenim, cu atât mai puțin rațional ne comportăm, cu atât mai puțin putem gândi la ce măsuri trebuie să luăm ca să ne apărăm cum trebuie – căci sigur este că trebuie să ne apărăm de acești ucigași nebuni.

Avem nevoie de un stat puternic și funcțional, de o poliție instruită, de proceduri corecte dar stricte. Nu avem nevoie de toleranță prost înțeleasă.

Citesc zeci de articole zilnic. Le voi împărtăși aici cu cei ce vor să se informeze: fiind în țară de curând, m-am îngrozit de cât de puține FAPTE din viața vest-europeană sunt relatate în presă și al televiziune, și cât de multe OPINII le iau locul. Desigur, fiecare are dreptul la opiniile sale, dar cel mai bine este să le susții pe baza unor informații corecte.

Aici am decis să intervin și eu, cât mă țin puterile. Voi traduce din articole publicate în germană, engleză și franceză, și voi semnala articolele românești viabile. În timpuri ca acestea, trebuie cel puțin să încerci să gândești.

Încep prin a vă semnala articolul Alinei Mungiu-Pippidi, pe al carei punct de vedere îl adopt fără rezerve. Nu retrăgându-ne în coconul naționalist ne putem apăra mai bine, ci fiind uniți într-o Europă puternică: „De ce trebuie să apărăm Europa?”

Anița și refugiații

 În 1940, Anița Nandriș a fost deportată în Siberia cu cei doi băieți ai ei. A petrecut acolo douăzeci de ani, iar la întoarcere și-a scris povestea. Cartea ei, publicată pentru prima oară în România în 1991, a cunoscut de atunci șase ediții, a inspirat câteva piese de teatru (radiofonic, deci cu mare audiență, la Național în București, la München) și a fost tradusă în patru limbi. Este una dintre cele mai cutremurătoare și înălțătoare cărți pe care le-am citit. Spre sfârșitul șederii forțate în tundră, după ani de muncă grea, Anița se bucură să constate că în sfârșit gărzile sovietice ale lagărului și localnicii din satul de alături și-au dat seama că deportații sunt oameni buni, nu criminali. Poate că, bine indoctrinate, gărzile lagărului să fi crezut ca Anița și copiii ei de opt și unsprezece ani erau dușmani de clasă, dar pentru localnici la mijloc era neîncrederea față de oameni veniți de departe, neîncrederea față de străini. (Detalii)

La fel le-a mers și refugiaților bucovineni veniți în România – cei care, mai norocoși decât Anița, au trecut granița la timp și nu pe la Fântâna Albă. Semenii lor din țară nu i-au primit întotdeauna cu brațele deschise. Mă gândesc la spusele unei femei care a trait refugiul copil fiind și povesteste despre el în cartea de interviuri Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul al XX-lea (Detalii). A durat ani până localnicii Feldioarei transilvănene au acceptat familia de români strămutată din Bucovina – erau doar străini locului, aveau un nume cu sonoritate rusă și un accent altfel decât cel transilvănean. La școală, fetița s-a străduit din răsputeri să fie între primii, să arate părinților celorlalți copii ce oameni harnici sunt ei, bucovinenii. Prin copii s-a făcut cu timpul legătura între localnici și noii veniți, dar șovăielnic.

În urmă cu câteva decenii doar, cand fermierul din satul meu bavarez de pe Isar a cerut in căsătorie o tânară născută în Allgau, la vreo cincizeci de kilometri depărtare, familia i-a spus ca ia de nevastă o străină. Părinții feței au plâns-o si ei ca pleacă „în străini”.

Între timp 20% din familiile germane sunt mixte, cu unul dintre parteneri de origine străină. Și Germaniei nu îi merge rău, dimpotrivă, îi merge mai bine decât oricând, cu mult mai bine decât pe vremea când unii doreau puritatea rasei. Noi avem de învățat din experiența noastră proprie cu refugiații și deportații noștri, dacă nu dintr-a germanilor, străini, sau din idealurile pe care teoretic le admirăm ale constituției americane, etc.

Clar îmi este și mie, optimistă până în măduva oaselor, că frica de celalalt este în om: chiar daca îți vorbește limba și merge la aceași biserică – sau este laic ca mine-, chiar dacă știi că a trebuit să-și părăsească țara ca să scape cu viață și și-a riscat viața ca să ajungă lângă tine. Mare este neîncrederea, Anița si familiile refugiate au sesizat-o și trăit-o pe pielea lor. Ce trebuie să se întâmple ca să învățăm să fim mai încrezători, mai curajoși? 

Aproapele nostru

I-am dus din nou pe Y, M și A la Lenggries, să-și viziteze prietenii. De data aceasta o familie cu doi băieței, de opt și treisprezece ani și o fată de șaisprezece. Cel mic, Youssef, este blonziu și râde tot timpul, ca și băiețeii afgani pe care i-am văzut cu câteva zile în urmă. Au făcut tot drumul balcanic și experiența nu le-a știrbit din voioșie. Arată ca băieții de pe strada mea când eram copil. Fata are părul roșcat, timidă dar eficace, dacă ai vedea-o într-un grup de bavareze nu ai deosebi-o de ele, aceiași jeans, același fel de T-shirt.

Parinții sunt primitori, iarăși se pune masa cu bucate din plin, urmată de cafea la ibric. Vin și vecinii lor care ne găzduiseră data trecută, acum vreo două săptămâni. Mă gândesc tot timpul ce apropiați sunt de noi ca ospitalitate și fel de a vorbi unii cu alții. Copiii sunt parte a grupului, nu se aude la ei că adolescenții nu vor să stea cu părinții, cum auzeam adesea în America. Merg la școală deja din septembrie și traduc pentru părinți: cel mai mic vorbește cel mai bine, făra ezitări. Părinții învață și în timpul mesei: tot timpul sunt repetate cuvinte, sunt întrebată cum se pronunță unul sau altul dintre sunetele germane cu umlaut. Gazda a fost șofer de camion și faptul că nu se lasă intimidat de noua limbă mă impresionează. Pe mamă o ajut să completeze un formular pentru forțele de muncă, este croitoreasă. Ce curaj pe oamenii aceștia, sau ce disperare. Nu sunt doctori sau informaticieni, nu au obișnuința învățatului abstract, dar nu se lasă. Ca întotdeauna, emigrează doar curajoșii și rămân doar cei puși pe treabă.

Y și soțul ei vor să gătească într-o seară mâncare siriană pentru cercul de voluntari care se ocupă de ei mai îndeaproape. Au făcut deja un plan și mă roagă să-i ajut să invite oamenii. Va trebui să facem o colectă, nu-i putem lăsa să facă cumpărăturile din puținii lor bani pentre vreo douăzeci și cinci de oameni – mai ales că ei gătesc pentru dublul invitaților, după cum văd.

Mă întreb de ce m-am atașat de ei atât de mult: am proiectele mele, am familia mea, nu ajung să fac câte mi-aș dori. Îmi amintesc de mine în urmă cu trei decenii, când am ajuns în Germania și nu vorbeam un strop: e o întoarcere în timp, fără îndoială, dar e și admirația pe care am avut-o întotdeauna pentru supraviețuitori. Ca fata de cinsprezece ani pe care a intervievat-o acum vreo trei zile un jurnalist german la Idomeni, tocmai când granița spre Macedonia se închisese, și care spunea calm că ea nu a făcut singură tot drumul din Siria până acolo ca să nu reușească să se pună la adăpost si să ajungă la frații ei din Suedia, sunt și eu sigură că oamenii cu care am petrecut câteva ore astăzi vor reuși în cele din urmă să își construiască o existență productivă aici – ori, dacă vor pleca înapoi când va înceta războiul, o vor face cu demnitate și pentru a fi din nou între ai lor. Sentimentul de familie este puternic la ei, familiile sunt numeroase, ca pe vremuri la noi. Relativ puțini dintre ei au ajuns în Europa, cei mai mulți dintre refugiați, miloane, se află în Liban, Iordania și Turcia. Mă întreb câți dintre ei vor rămâne în vest dacă războiul încetează. Numai de-ar înceta!

Interviu cu Angela Merkel

Pentru a doua oară în ultimele cinci luni cancelara Germaniei și-a explicat poziția în privința refugiaților într-un interviu în direct transmis pe canalul ARD al televiziunii germane, în emisiunea moderatoarei Anne Will.

Confruntată cu întrebări directe și adeseori dure cu privire la cursul adoptat de dânsa, doamna Merkel a dat dovadă de deplină stăpânire de sine și de o naturalețe pe care nu a manifestat-o înainte în interviuri sau intervenții cu miză mai mică. În cazuri limită, ca acesta, a răspuns omul Merkel cu o franchețe pe care publicul a simțit-o: statisticele au arătat în zilele ce au urmat interviului că numărul celor de accord cu doamna Merkel a crescut față de săptămânile precedente de la 46% la 54%.)

Și-a exprimat hotărârea de a persista în ceea ce consideră a fi singura politică corectă față de situația actuală cu care este confruntată Europa: primirea refugiaților de război. A avut curajul să afirme deschis că trece prin momente foarte grele încercând să rezolve această criză de o amploare și complexitate ieșită din comun, dar nu acceptă gândul că politica ei ar putea fi sortită eșecului. Nu are un plan B. Trebuie să reușim. Scrise aici, aceste cuvinte pot suna ca lozinci. Rostite de doamna Merkel, ele au insuflat încredere și sunt un îndemn pentru cetățenii țării. S-ar vrea desigur un îndemn pentru toți cetățenii Europei. Dacă nu vor reuși negocierile de luni, 7 martie, la întâlnirea cu celelalte state EU și Turcia vor urma noi întruniri, căci drumul soluționării unei astfel de crize este lung, iar datoria ei “afurisită” (citat) este de a căuta soluții.

“Suntem pe drumul cel bun, dar avem nevoie de mai mult timp”. Nu disperați, aveți încredere în voi, în mine și în ideea europeană. Acesta a fost mesajul cancelarei.

Continuă să creadă ca va reuși să-și antreneze partenerii europeni pe drumul soluționării comune a crizei: doar uniți, spune dânsa, putem salva Europa fără a reveni la granițele interne pe care doar de curând le-am abolit. Nu vrea să facă promisiuni facile pe care realitatea o va sili să le încalce în doar câteva săptămâni (Vezi cotele zilnice cerute de alți politicieni. Ce vom face cu alții aflați deja pe drum? Vezi Eidomeni, Grecia). O criză de această magnitudine cere soluții pe termen lung, astfel de soluții cer timp.

Nu putem lăsa Grecia singură să gereze zecile de mii de refugiați adunați acolo, Europa nu s-a străduit să ajute Grecia în criza ei financiară pentru a o lăsa fără ajutor acum.

Trebuie să căutăm soluții în țările de origine pentru a opri fluxul refugiaților, ne străduim în acest sens. Din nou, e nevoie de timp.

Nu cedați alarmismului pe care mizează partidele xenofobe.

Mulți observatori politici din vest dau acest interviu ca exemplu de “anti-populism”, de rezistență la politicile grupărilor izolaționiste. Iată opiniile câtorva:

L’Opinion: Luc de Barochez, Angela Merkel ou l’anti-populisme

Frankfurter Allgemeine, Oliver Georgi: Die Lordsiegelbewahrerin Europas

Au mai sosit câțiva

În localitatea noastră au mai sosit câțiva refugiați în ultimele două săptămâni: doi sirieni, unul pediatru, celălalt avocat. Avocatul e pe drum spre Brazilia, unde îl așteaptă o femeie. Lungi sunt căile unora. Pediatrul învață germana cu o asiduitate pe care doar la puțini am văzut-o: îmi aduce aminte de mine, acum 33 de ani, când învățam 10 ore pe zi și pereții erau îmbrăcați cu liste de conjugări, declinări și cuvinte de tot felul. El o face acum cu ajutorul siturilor internet, cărți încă nu are. Nu a avut curajul să își ia familia cu el pe drumul riscant al exilului pe ruta balcanică, ci vrea să îi aducă de îndată ce va primi dreptul de ședere aici. Săptămâna viitoare deja va asista un doctor german, ca simplu oaspete în cabinetul acestuia, căci nu are încă drept de lucru. Mi-a arătat o poză cu soția și fiica lui de trei ani. Soția nu își acoperă părul. Vin dintr-un oraș în care încă nu au căzut bombe, ci doar rachete explodează din când în când, fără avertizare. Câți dintre noi ar sta, câți ar pleca?  Dacă plecăm la lucru în Spania sau Italia pentru că acolo se câștigă mai bine, am rămâne oare acasă la noi dacă în vecini ar exploda rachete?

A mai sosit și o familie din Afganistan: tatăl cântă la chitară  – ne aflăm la intalnirea la cafea organizată de câteva doamne in fiecare marți după-amiaza în sala pusă la dispoziție de biserica evanghelică, de data aceasta avem și muzică. Fiul are vreo opt ani, fetița vreo doi, mama a rămas acasă să gătească – nu în Afganistan, ci în casa familiei de localnici care i-a adoptat temporar, ca să nu-i lase să stea cu copiii în sala de sport unde locuiesc ceilalți refugiați. Fetița de doi ani atârnă de mâna doamnei D., văduvă de peste 70 ani, cea care se ocupă de strângerea de îmbrăcăminte pentru refugiați. De când am cunoscut-o, în septembrie, doamna D. a întinerit cu vreo 10 ani, are acum un rost.

Cu cei doi noi veniți sirieni trecem într-o încăpere separată la o lecție de germană. Există metode noi de predare, știam despre ele din America deja, văd că au fost preluate și aici, sper însă că nu vor dura mult timp, că vor trece rapid, ca tot ce este modă exagerată. Profesoara germană le cere să construiască propoziții cu niște cuvinte ale căror sens le deduc doar din desene…. lipsește orice explicație gramaticală, chiar cea mai simplă, și acești bieți profesioniști nu vor să se aventureze în a formula ce nu poate nicicum fi corect. Imploră să li se explice gramatica. Mă bucur să văd asta. A doua zi le-am dus o carte de modă veche. Vom face un test: cum avansează ei față de cei ce nu fac gramatică.

Mă bate gândul că eventualii mei cititori vor crede că numai comunitatea mea se ocupă de refugiați în acest fel. Nu este așa. Sunt nenumărate exemple în jur. Voi scrie despre ele, căci am intocmit o listă cu câteva chiar astăzi dimineață: o prietenă din America va veni să vorbească cu asociații din Bavaria și din Berlin în numele Comitetului American pentru Refugiați (American Refugee Committee) ca să vadă cum merg lucrurile aici. Mă bate gândul că în cele din urmă vor accepta și Statele Unite mai mulți refugiați. Dacă nu va câștiga Trump.