Aproapele nostru

I-am dus din nou pe Y, M și A la Lenggries, să-și viziteze prietenii. De data aceasta o familie cu doi băieței, de opt și treisprezece ani și o fată de șaisprezece. Cel mic, Youssef, este blonziu și râde tot timpul, ca și băiețeii afgani pe care i-am văzut cu câteva zile în urmă. Au făcut tot drumul balcanic și experiența nu le-a știrbit din voioșie. Arată ca băieții de pe strada mea când eram copil. Fata are părul roșcat, timidă dar eficace, dacă ai vedea-o într-un grup de bavareze nu ai deosebi-o de ele, aceiași jeans, același fel de T-shirt.

Parinții sunt primitori, iarăși se pune masa cu bucate din plin, urmată de cafea la ibric. Vin și vecinii lor care ne găzduiseră data trecută, acum vreo două săptămâni. Mă gândesc tot timpul ce apropiați sunt de noi ca ospitalitate și fel de a vorbi unii cu alții. Copiii sunt parte a grupului, nu se aude la ei că adolescenții nu vor să stea cu părinții, cum auzeam adesea în America. Merg la școală deja din septembrie și traduc pentru părinți: cel mai mic vorbește cel mai bine, făra ezitări. Părinții învață și în timpul mesei: tot timpul sunt repetate cuvinte, sunt întrebată cum se pronunță unul sau altul dintre sunetele germane cu umlaut. Gazda a fost șofer de camion și faptul că nu se lasă intimidat de noua limbă mă impresionează. Pe mamă o ajut să completeze un formular pentru forțele de muncă, este croitoreasă. Ce curaj pe oamenii aceștia, sau ce disperare. Nu sunt doctori sau informaticieni, nu au obișnuința învățatului abstract, dar nu se lasă. Ca întotdeauna, emigrează doar curajoșii și rămân doar cei puși pe treabă.

Y și soțul ei vor să gătească într-o seară mâncare siriană pentru cercul de voluntari care se ocupă de ei mai îndeaproape. Au făcut deja un plan și mă roagă să-i ajut să invite oamenii. Va trebui să facem o colectă, nu-i putem lăsa să facă cumpărăturile din puținii lor bani pentre vreo douăzeci și cinci de oameni – mai ales că ei gătesc pentru dublul invitaților, după cum văd.

Mă întreb de ce m-am atașat de ei atât de mult: am proiectele mele, am familia mea, nu ajung să fac câte mi-aș dori. Îmi amintesc de mine în urmă cu trei decenii, când am ajuns în Germania și nu vorbeam un strop: e o întoarcere în timp, fără îndoială, dar e și admirația pe care am avut-o întotdeauna pentru supraviețuitori. Ca fata de cinsprezece ani pe care a intervievat-o acum vreo trei zile un jurnalist german la Idomeni, tocmai când granița spre Macedonia se închisese, și care spunea calm că ea nu a făcut singură tot drumul din Siria până acolo ca să nu reușească să se pună la adăpost si să ajungă la frații ei din Suedia, sunt și eu sigură că oamenii cu care am petrecut câteva ore astăzi vor reuși în cele din urmă să își construiască o existență productivă aici – ori, dacă vor pleca înapoi când va înceta războiul, o vor face cu demnitate și pentru a fi din nou între ai lor. Sentimentul de familie este puternic la ei, familiile sunt numeroase, ca pe vremuri la noi. Relativ puțini dintre ei au ajuns în Europa, cei mai mulți dintre refugiați, miloane, se află în Liban, Iordania și Turcia. Mă întreb câți dintre ei vor rămâne în vest dacă războiul încetează. Numai de-ar înceta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s