Anița și refugiații

 În 1940, Anița Nandriș a fost deportată în Siberia cu cei doi băieți ai ei. A petrecut acolo douăzeci de ani, iar la întoarcere și-a scris povestea. Cartea ei, publicată pentru prima oară în România în 1991, a cunoscut de atunci șase ediții, a inspirat câteva piese de teatru (radiofonic, deci cu mare audiență, la Național în București, la München) și a fost tradusă în patru limbi. Este una dintre cele mai cutremurătoare și înălțătoare cărți pe care le-am citit. Spre sfârșitul șederii forțate în tundră, după ani de muncă grea, Anița se bucură să constate că în sfârșit gărzile sovietice ale lagărului și localnicii din satul de alături și-au dat seama că deportații sunt oameni buni, nu criminali. Poate că, bine indoctrinate, gărzile lagărului să fi crezut ca Anița și copiii ei de opt și unsprezece ani erau dușmani de clasă, dar pentru localnici la mijloc era neîncrederea față de oameni veniți de departe, neîncrederea față de străini. (Detalii)

La fel le-a mers și refugiaților bucovineni veniți în România – cei care, mai norocoși decât Anița, au trecut granița la timp și nu pe la Fântâna Albă. Semenii lor din țară nu i-au primit întotdeauna cu brațele deschise. Mă gândesc la spusele unei femei care a trait refugiul copil fiind și povesteste despre el în cartea de interviuri Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul al XX-lea (Detalii). A durat ani până localnicii Feldioarei transilvănene au acceptat familia de români strămutată din Bucovina – erau doar străini locului, aveau un nume cu sonoritate rusă și un accent altfel decât cel transilvănean. La școală, fetița s-a străduit din răsputeri să fie între primii, să arate părinților celorlalți copii ce oameni harnici sunt ei, bucovinenii. Prin copii s-a făcut cu timpul legătura între localnici și noii veniți, dar șovăielnic.

În urmă cu câteva decenii doar, cand fermierul din satul meu bavarez de pe Isar a cerut in căsătorie o tânară născută în Allgau, la vreo cincizeci de kilometri depărtare, familia i-a spus ca ia de nevastă o străină. Părinții feței au plâns-o si ei ca pleacă „în străini”.

Între timp 20% din familiile germane sunt mixte, cu unul dintre parteneri de origine străină. Și Germaniei nu îi merge rău, dimpotrivă, îi merge mai bine decât oricând, cu mult mai bine decât pe vremea când unii doreau puritatea rasei. Noi avem de învățat din experiența noastră proprie cu refugiații și deportații noștri, dacă nu dintr-a germanilor, străini, sau din idealurile pe care teoretic le admirăm ale constituției americane, etc.

Clar îmi este și mie, optimistă până în măduva oaselor, că frica de celalalt este în om: chiar daca îți vorbește limba și merge la aceași biserică – sau este laic ca mine-, chiar dacă știi că a trebuit să-și părăsească țara ca să scape cu viață și și-a riscat viața ca să ajungă lângă tine. Mare este neîncrederea, Anița si familiile refugiate au sesizat-o și trăit-o pe pielea lor. Ce trebuie să se întâmple ca să învățăm să fim mai încrezători, mai curajoși? 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s